Meditatia Ochilor Inchisi
În lumea asta totul pare-a fi bizar
Şi parcă tot destinul omului se stabileşte
la aruncarea unui zar.
Te naşti, trăieşti mizer, te îndrepţi spre mormânt
Şi cazi din viaţa asta, ca o frunză uscată toamna
la un adiat de vânt
Şi lumea-i rea şi traiul rău şi rău e peste tot
Ai vrea să scapi de viaţa grea, dar eşti condus
O urmă de speranţă de mai bine trebuie mereu lăsată
Dar la câte greutăţi înduri, speranţa-o furi
şi este şi ea uitată.
Din an în an îţi spui mereu şi speri să ai viaţa mai bună
Când toţi în jur par sinceri şi oneşti
dar traim intr-o minciuna
Nu poţi să ştii sau să prezici cum va fi ziua de mâine
Vrei doar să faci şi tu ceva corect,
să ai pe mas-o pâine.
Şi crezi că scapi dacă te-ascunzi într-un loc întunecos
Mai bine-ai sta şi te-ai lupta, să dovedeşti,
că nu eşti un fricos.
Act nevrotic
A încetat ninsoarea în sfârşit, rece natură
Şi a lăsat în urma sa pustie numai ură,
Mă simt cuprins de o stare de nevroză
Şi stau sau merg, m-aseamăn cu-o mimoză.
Ce poţi să faci când eşti lipsit de toate ?
Te simţi real, dar eşti desprins de realitate,
Ai vrea să faci ceva, să simţi că încă mai exişti,
Încerci să speri la bine, dar eşti înconjurat de pesimişti.
Inconştienţa este cea care domină mereu a mea minte,
Sunt încă viu, dar parcă înconjurat de morminte,
Trebuie să fug, să scap de nebunia asta ireală
E important să mă eliberez din lumea asta banală.
Încep să-mi pierd cu totul limpezimea, să-nebunesc de tot
Realizez că nu o să pot să mai scap, n-o să mai pot,
O să trăiesc mereu lipsit de vreo frumoasă amintire
Şi simt că nu mai am mult şi o să-mi ies complet din fire.
Va trebui apoi să uit şi de acea ireversibilă iubire
Ce pentru mine a reprezentat mereu doar o dezamăgire,
Căci am iubit enorm, dar nu am fost iubit vreodată,
Cum să nu-ţi plângă sufletul după o viaţă aşa zbuciumată?
Simt că nu am cum să mai răzbesc în acest univers mizer
Îmi dau drumul la reacţii, şi mă descarc, şi-ncep să zbier
Nu mă interesează nici cine şi nici cum mă priveşte
Când ştiu că oricum toţi se poartă cu mine mişeleşte.
Acum încep să plâng, eu ştiu, dar nimen n-o să ştie
Că am scăpat întreg deşi m-am stins, ce bucurie
M -am stins învingător am reuşit izbânda asupra sorţii
Nu mai sunt omul solitar ce se temea în faţa morţii.
Şi nu mai sunt un simplu element în universul semiotic
Sunt împlinit căci numai eu am reuşit să săvârşesc
Speranta
E noapte-acum în mintea ta
Nu mai e loc pentru lumină
Şi dacă o speranţă ai mai avea
Aşa cum începe, ea se şi termină.
Speranţa vine, trece, dar se va risipi
Într-un sfârşit sinistru şi macabru
Ai apucat pe-un drum greşit, pe cel bun nu mai revii
Odată ai stârnit atenţie, acum ai cam ieşit din cadru.
Oricine are-n viaţă dreptul la o speranţă
Indiferent că-i mic sau mare, intelectual sau prost
Nu poţi să speri însă în permanenţă fără rost
Când vezi că eşti tratat mereu cu aroganţă.
Tu şti oricum că şi speranţa-i trecătoare
Aşa c-ar trebui cât o ai, să profiţi
Nu toată viaţa să stai sobru, s-o eviţi
Un comentariu:
Adolescenţă dulce adolescenţă...
Trimiteți un comentariu